Pe capacul din spate al oricărui ceas automatic, undeva lângă numele mecanismului, apare aproape mereu o cifră însoțită de cuvântul rubine, sau jewels în versiunea internațională. 17, 21, 25, uneori mai mult. Cifra asta trece adesea drept un fel de scor, ca și cum un mecanism cu 25 de rubine ar fi automat mai bun decât unul cu 17. Realitatea e mai puțin spectaculoasă, dar mult mai interesantă tehnic: rubinele nu sunt bijuterii, sunt rulmenți, iar numărul lor spune ceva despre construcția mecanismului, nu neapărat despre calitatea lui.
De la ceasurile de buzunar la rubinul sintetic
Ideea de a folosi piatră prețioasă drept rulment într-un mecanism de ceas nu e deloc recentă. Pe 1 mai 1704, la Londra, matematicianul elvețian Nicolas Fatio de Duillier, împreună cu frații Peter și Jacob Debaufre, ceasornicari la rândul lor, au obținut un brevet pentru o metodă de găurire a rubinelor astfel încât acestea să poată găzdui axul unei roți dințate. Până atunci, frecarea metal pe metal uza rapid piesele mecanismului, iar singura soluție era lubrifierea deasă și înlocuirea frecventă a componentelor.
Problema rubinelor naturale era însă costul. Fiind fragmente rămase de la șlefuirea pietrelor prețioase pentru bijuterii, erau scumpe și inconstante ca formă. Situația s-a schimbat radical în 1902, când chimistul francez Auguste Verneuil a pus la punct un procedeu de fabricare a rubinului sintetic prin topirea pulberii de oxid de aluminiu într-o flacără de oxihidrogen. Rezultatul, numit ulterior procesul Verneuil, avea aceleași proprietăți fizice ca rubinul natural, aceeași duritate, aceeași rezistență la uzură, dar la un cost incomparabil mai mic. Abia atunci a devenit posibil ca un mecanism obișnuit, nu doar unul de lux, să fie complet echipat cu rubine.
Ce fac de fapt rubinele într-un mecanism
Rubinele dintr-un ceas modern nu au nicio legătură cu bijuteria. Sunt rulmenți sintetici, montați în punctele unde axele roților dințate se rotesc, exact acolo unde frecarea ar uza metalul în timp. Există mai multe tipuri, fiecare cu un rol precis.
Rubinele găurite, numite și rubine de ax, au o gaură prin centru și găzduiesc capătul axului unei roți. Rubinele capac, fără gaură, se montează deasupra sau dedesubtul celor găurite și limitează mișcarea axială a axului balansierului, reducând suplimentar frecarea și ajutând la păstrarea uleiului de lubrifiere exact acolo unde e nevoie. Rubinele de ancoră sunt cele care intră în contact direct cu roata de eșapament, controlând eliberarea energiei în ritmul regulat care face ca ceasul să țină timpul. Iar rubinul de impuls, montat pe balansier, este punctul unic de contact dintre balansier și restul angrenajului, cel care transmite mișcarea oscilatorie mai departe.
Toate aceste rubine au un singur scop practic: reduc frecarea, protejează piesele de uzură și mențin o precizie constantă pe termen lung. Fără ele, un mecanism ar avea nevoie de lubrifiere mult mai deasă și s-ar uza vizibil mai repede. Nu întâmplător, rubinele sunt și primul lucru pe care îl vezi printr-un capac transparent, alături de decorațiunile mecanismului, un alt element vizual adesea confundat cu un indicator de calitate.
De ce exact 17, 21 sau 25
Numărul de rubine dintr-un mecanism nu e ales arbitrar, ci urmează logica punctelor care au nevoie de rulment, iar progresia are o istorie destul de precis documentată la ceasurile de buzunar americane, strămoșii direcți ai calibrelor moderne. Un mecanism cu 7 rubine acoperă doar rubinul de impuls, cele două rubine de ancoră și cele două perechi de rubine ale axului balansierului. De aici, fiecare prag suplimentar rubinează puncte specifice: la 9 rubine se adaugă roata de eșapament, la 15 rubine se rubinează complet roata a treia, roata a patra și ancora, la 17 rubine se adaugă roata centrală, iar la 21 de rubine apar rubinele capac de pe roata de eșapament și ancoră, care reduc suplimentar frecarea în pozițiile cele mai solicitate ale angrenajului.
Înainte de al Doilea Război Mondial, un mecanism cu 15 rubine era considerat complet rubinat. După război, pragul a urcat la 17 rubine, cifră rămasă de atunci standardul minim pentru un mecanism serios. Dincolo de acest prag, ceasornicarii care au documentat mecanisme americane vechi observă că adăugarea de rubine peste 23, de obicei rubine capac suplimentare fără rol funcțional real, se făcea adesea din motive de prestigiu, într-o perioadă în care unii cumpărători voiau pur și simplu mai multe rubine decât vecinul lor.
Ce se întâmplă în mecanismele automate moderne
La ceasurile automate de azi, logica se complică puțin, fiindcă modulul de încărcare automată adaugă propriile lui puncte de frecare, la fel și complicațiile precum data sau cronograful. Calibrul ETA 2824, folosit pe zeci de modele accesibile, are 25 de rubine. Varianta Sellita SW200, construită după aceeași arhitectură, are 26, cu un rubin în plus montat pe partea opusă a axului barilei de arc, acolo unde ETA folosește un simplu lagăr metalic. Diferența nu aduce niciun beneficiu real de precizie sau durabilitate, iar cei care au demontat ambele calibre au observat că, dacă ar fi rubinat complet și simetric, angrenajul ETA ar avea de fapt mai multe rubine decât apar oficial pe capac. Am detaliat comparația completă dintre cele două calibre într-un articol dedicat.
Un exemplu și mai clar al aceleiași idei vine chiar din interiorul gamei ETA. Calibrul 2892, considerat de multă vreme cel mai bun mecanism subțire produs de ETA, are doar 21 de rubine, cu patru mai puțin decât 2824, calibrul mult mai răspândit al aceluiași producător. Diferența nu vine dintr-o construcție inferioară, ci dintr-o arhitectură diferită și mai elegantă a rotorului și a angrenajului. Cu alte cuvinte, unul dintre cele mai apreciate calibre ETA are un număr de rubine mai mic decât un calibru considerat de intrare în gamă.
Cazul Resevoil și decizia care a definit rubinul funcțional
Istoria mecanismelor de ceas are și un episod concret în care numărul de rubine a fost folosit deliberat ca truc de marketing, documentat chiar în instanțele americane. La mijlocul secolului trecut, un dispozitiv brevetat numit Resevoil, o mică placă metalică ce conținea patru pietre sintetice, era adăugat pe mecanisme elvețiene autentice cu 17 rubine, iar producătorii susțineau că acest adaos ridica ceasul la nivelul unuia cu 21 de rubine, datorită unor presupuse proprietăți de rezervor de ulei pentru lubrifiere.
În realitate, pietrele din dispozitivul Resevoil nu atingeau nicio piesă în mișcare și nu îndeplineau nicio funcție mecanică de rulment sau de protecție împotriva frecării. Comisia Federală pentru Comerț din Statele Unite a decis în 1959 că afirmația de 21 de rubine era înșelătoare pentru cumpărător, iar decizia a fost confirmată de Curtea de Apel a Statelor Unite pentru Districtul Columbia pe 25 februarie 1960, în procesul Tornek împotriva Comisiei Federale pentru Comerț. Un caz asemănător, care implica un producător ce folosea numele istoric Waltham pe ceasuri echipate cu același dispozitiv, dar cu opt pietre în loc de patru, a primit aceeași soluție în instanță câțiva ani mai târziu.
Aceste decizii au stabilit practic definiția modernă a rubinului funcțional, folosită și astăzi de industrie: doar o piatră care îndeplinește efectiv un rol de rulment sau de protecție împotriva uzurii prin frecare poate fi numărată oficial ca rubin.
Câte rubine au alte mecanisme deja cunoscute
Pentru context, câteva calibre documentate deja au numere de rubine diferite, exact din motivele explicate mai sus. Miyota 9015, mecanismul japonez folosit adesea ca alternativă mai accesibilă la calibrele elvețiene, are 24 de rubine. Valjoux 7750, mecanismul de cronograf, ajunge tot la 25, tocmai din cauza pieselor suplimentare de cuplare a funcției de cronometrare. Seiko NH35 are 24, aproape identic numeric cu vecinii lui elvețieni, deși vine dintr-o filozofie de construcție diferită.
La polul opus, Longines L888.2, bazat pe un calibru ETA de generație mai simplă, are doar 21 de rubine, suficiente pentru arhitectura lui fără complicații suplimentare. Poljot 3133, cronograful sovietic cu încărcare manuală, este numărat oficial cu 23 de rubine, deși unii colecționari susțin că, dacă s-ar contabiliza rubinele montate pe ambele fețe ale unor axe, cifra reală ar urca spre 31, un alt exemplu al ambiguității din jurul acestor cifre. La celălalt capăt al spectrului, calibrul Rolex 3235 are 31 de rubine, o cifră care reflectă atât complexitatea modulului automat de generație recentă, cât și rubinarea mai generoasă a punctelor de frecare secundare.
Deci mai multe rubine înseamnă un ceas mai bun
Răspunsul scurt este nu, nu direct. Numărul de rubine urmărește complexitatea constructivă a unui mecanism, nu calitatea execuției lui. Un calibru cu 17 rubine, bine construit și corect reglat, poate ține timpul la fel de bine ca unul cu 25, dacă amândouă acoperă corect punctele reale de frecare. Ce contează cu adevărat este poziția rubinelor, nu cantitatea lor, exact ideea pe care industria a fost nevoită să o clarifice legal acum șapte decenii. Cifra de pe capac rămâne, totuși, un indiciu util despre cât de complex este mecanismul din spatele ei, atâta vreme cât știi să o citești corect.