Există o întrebare pe care oricine interesat de ceasuri ar trebui să și-o pună cel puțin o dată: a produs România vreodată ceasuri? Răspunsul este da, și povestea e mai interesantă decât pare la prima vedere. Nu pentru că Orex ar fi concurat cu Omega sau Longines, ci pentru că explică, într-un mod neobișnuit de clar, cum funcționa industria socialistă, ce se putea și ce nu se putea face într-o economie planificată, și cum un brand poate supraviețui deceniile chiar și după ce a încetat să mai existe.
Totul a început cu o vizită de lucru
Pe 26 decembrie 1978, Nicolae Ceaușescu a vizitat Întreprinderea de Mecanică Fină din București. Fabrica producea echipamente de precizie și instrumente optice și fusese selectată ca locul în care România urma să își construiască industria de ceasuri. Decizia nu era una de rutină, era o directivă politică: România trebuia să producă ceasuri de mână.
Logica epocii era simplă. România importa ceasuri, ceea ce însemna cheltuieli de valută. Valuta era rară și prețioasă. Dacă se puteau produce ceasuri în țară, importurile scădeau. Dacă se produceau ceasuri de calitate, se puteau exporta și câștiga valută. Calculul era simplu, implementarea considerabil mai dificilă.
Primul rezultat concret al acestei decizii a apărut în 1979: ceasuri cu display digital sub brandul Optimef, un nume construit din abrevierile partenerilor implicați, IOR (Întreprinderea Optică Română), Opti și MEF (Mecanică Fină). Mecanismele pentru aceste prime produse proveneau din import, din Statele Unite. Ceaușescu nu a fost mulțumit cu direcția electronică și, cu ocazia unei a doua vizite la fabrică în noiembrie 1984, a cerut explicit producerea de ceasuri mecanice cu afișaj analogic.
Brandurile din Mecanică Fină
Între 1978 și sfârșitul anilor ’90, Mecanică Fină a fost singurul producător de ceasuri de mână din România. Sub umbrela fabricii au apărut patru branduri comerciale distincte, fiecare reprezentând o etapă sau un tip de produs:
Optimef a fost primul, cu ceasuri quartz și afișaj digital. Cromef a urmat în 1985, un ceas quartz cu afișaj analogic și motor pas cu pas, fabricat cu mecanisme de la Ruhla din Germania de Est, la prețul de 475 de lei. Clasic a fost o altă variantă din gama analogică. Orex a fost brandul sub care au apărut ceasurile mecanice și quartz analogice, cel care a căpătat cea mai mare răspândire și cel care a supraviețuit cel mai mult în memoria colectivă.
Orex: 1985
Orex a apărut în a doua jumătate a anului 1985, ca răspuns direct la directivele date de Ceaușescu în vizita din noiembrie 1984. Numele era o abreviere din „ORa EXactă”, o declarație de intenție tipică epocii în care precizia era o valoare propagandistică la fel de mult ca una tehnică.
În decembrie 1985, primele 50.000 de ceasuri Orex au fost livrate pe piață. Planurile pentru anii următori erau ambițioase: 200.000 de exemplare în 1986, și un milion pe an din 1990 înainte. În primele 11 luni ale lui 1986, au fost produse 180.000 de bucăți, ceea ce sugera că primul obiectiv era la îndemână. Milionul anual nu a mai venit niciodată.
Ce era Orex, de fapt
Mecanică Fină nu producea mecanisme. Acesta e detaliul esențial pentru a înțelege ce era și ce nu era Orex.
Carcasele, cadranele, arătătoarele, capacele și barele telescopice erau produse în fabrică, după modele proprii de design. Mecanismele veneau din afară, asamblate, și la București se efectua montajul final și reglajele. Orex era, prin urmare, un producător integral pentru tot ce înseamnă exterior și un asamblor pentru inima mecanică a produsului.
Furnizorii de mecanisme s-au schimbat de-a lungul anilor, reflectând relațiile politice și comerciale ale României cu partenerii externi:
În prima perioadă au fost folosite calibre de la Sea Gull, producătorul chinez, ST-5 și ST-6 cu 19 rubine. Ulterior furnizorul principal a trecut la Shanghai Zuanshi Diamond Watch Factory, cu calibre de 17 rubine, seriile SB-1, SZ-1 și SB-5Z. Există exemplare timpurii cu mecanisme Ruhla Kaliber 13 din Germania de Est, folosite în perioada când furnizorul final nu fusese stabilit, când fuseseră vizați inițial Sandoz, Lanco și Ruhla înainte de alegerea definitivă a Sea Gull.
Pentru seriile quartz, primele mecanisme veneau din URSS, iar ulterior, după 1990, au apărut și variante cu Miyota-Citizen din Japonia.
După 1995, odată cu scăderea vânzărilor, producția a virat spre mecanisme de la Slava, Second Moscow Watch Factory, calibrele 2414, 2428, 2628 și altele, cu 21 și 26 de rubine. O parte din aceste modele cu 21 de rubine erau destinate exclusiv exportului, în timp ce pe piața internă se vindeau variantele cu 17 și 19 rubine.
O piață internă și una externă
Orex nu a fost un produs exclusiv pentru consumul intern. Mecanică Fină exporta ceasuri în state din Orientul Mijlociu și Africa, iar modelele destinate exportului aveau specificații diferite față de cele vândute în România, cu mecanisme de calitate superioară.
Această strategie de diferențiere era comună în industria socialistă: produsele mai bune mergeau la export pentru a genera valută, cele standard rămâneau pe piața internă. Pentru consumatorul român, Orex era un ceas accesibil, onest și funcțional. Pentru piețele externe, era un produs cu pretenții mai ridicate.
O mândrie purtată la mână
Dincolo de tehnic, Orex a fost pentru mulți români primul ceas propriu. Nu moștenit, nu primit de la cineva care îl adusese din afară, ci cumpărat din magazin, fabricat în România, purtat ca un semn că țara putea produce și altceva decât tractoare și mobilă.
Gheorghe Ion Gheorghe, fostul director al Institutului de Mecatronică implicat în proiect, descria în 2016 pentru Digi24 sentimentul epocii: „Parcă te făcea în acele momente să te uiți mai des cât este ceasul. Deci, era o mândrie de a purta acest ceas.”
Orex nu era un ceas de lux și nu pretindea să fie. Era un produs onest, cu mecanisme funcționale, construcție solidă și un design auster specific epocii. Coexista pe piață cu ceasurile sovietice și cu rarele importuri elvețiene disponibile în magazine speciale.
Căderea și dispariția
Căderea comunismului în 1989 a schimbat complet ecuația. Piața s-a deschis, ceasurile elvețiene, japoneze și chinezești au invadat România, iar o fabrică de stat cu costuri fixe ridicate nu le putea concura ca preț. Mecanică Fină nu a primit investițiile necesare modernizării, vânzările au scăzut dramatic, iar producția a fost sistată treptat în jurul anului 2000.
În același an, compania a fost privatizată și vândută capitalului italian. Sergio Mollo, prin firma Mol Invest București, a preluat pachetul majoritar. Mecanică Fină a continuat să producă alte echipamente de precizie până în 2009, când a renunțat și la aceasta și s-a transformat practic într-o companie imobiliară care își închiria propriile spații.
Rolex împotriva Orex: un proces în trei acte
Pe 31 octombrie 2012, Rolex a acționat în judecată Mecanică Fină pentru marca Orex. Motivele invocate erau două: marca nu mai fusese folosită de ani de zile, deci nu mai servea scopului inițial, și existau similitudini fonetice și grafice între Rolex și Orex, cele două nume împărțind aceleași litere și o sonoritate apropiată. Era o strategie pe care Rolex o mai aplicase, inclusiv în Colombia în 2011, unde câștigase un proces similar împotriva altei companii cu o marcă numită Orex.
Ceea ce părea un proces simplu s-a transformat într-o bătălie judiciară de trei ani și jumătate, cu răsturnări de situație la fiecare instanță.
Tribunalul București a dat câștig de cauză Mecanică Fină. Judecătorii au considerat că între cele două mărci nu există risc de confuzie vizuală, auditivă, fonetică sau conceptuală. Mai mult, instanța a constatat că marca Rolex este una fantezistă, fără semnificație proprie, în timp ce Orex derivă dintr-o expresie cu sens clar în română, „ora exactă”, ceea ce o face distinctă în percepția publicului.
Rolex a atacat sentința la Curtea de Apel. Pe 14 mai 2014, magistrații au respins apelul și au menținut decizia în favoarea Mecanică Fină. A doua victorie consecutivă pentru brandul românesc.
Rolex a tras ultimul glonț disponibil și a atacat la Înalta Curte de Casație și Justiție. Pe 15 mai 2015, ÎCCJ a dat un verdict complet diferit de cele anterioare: Rolex are dreptate. Instanța supremă a identificat similitudini la toate nivelurile și a anulat toate câștigurile înregistrate de Orex în instanțele inferioare. Mecanică Fină a atacat și această decizie, fără succes. Pe 26 februarie 2016, decizia a rămas definitivă și irevocabilă: Mecanică Fină a fost decăzută din drepturile de folosire a mărcii Orex și obligată la cheltuieli de judecată de aproximativ 3.000 de euro.
Ironia situației nu a scăpat nimănui. Un brand românesc care supraviețuise tranziției postcomuniste și contracției pieței a fost eliminat nu de concurență sau de faliment, ci de un proces de marcă inițiat de cel mai faimos producător de ceasuri din lume. Orex nu reprezenta nicio amenințare pentru Rolex. Nu concurase niciodată pe același segment, nu vânduse niciodată la prețuri comparabile. Dar similitudinea fonetică era suficientă.
Orex astăzi
Povestea nu s-a terminat cu procesul din 2016.
În iulie 2015, cu un an înainte ca decizia să rămână definitivă, acționarii Mecanică Fină aprobau participarea la o nouă companie menită să relanseze brandul Orex. Sergio Mollo anunța investiții de până la 500.000 de euro. Proiectul nu s-a materializat în forma anunțată.
Brandul a fost recuperat și relaunsat ulterior ca proiect independent, sub forma gamei Comte des Carpates, disponibilă pe orexwatch.ro. Ceasurile actuale sunt construite la standarde contemporane: carcasă din oțel inoxidabil 316L, cristal de safir cu tratament antireflectiv pe ambele fețe, rezistență la apă de 100 de metri și mecanisme Sellita SW200-1 elvețiene. Prețurile pornesc de la 4.800 de lei în ofertă, cu prețul de catalog de 7.500 de lei.
Colecția include trei variante de cadran: Midnight în negru, Infinite Blue în albastru cu finisaj sunray și Burgundy Blood în roșu, toate disponibile cu brățară din oțel sau curea din piele. Inspirația vizuală vine din istoria românească, Comte des Carpates fiind o referință la Vlad Țepeș, cu elemente de design care includ o stea cu opt colțuri, un rubin central și motive heraldice inspirate din Ordinul Dragonului.
Ce rămâne din Orex
Ceasurile Orex originale există astăzi ca obiecte de colecție. Se găsesc pe platforme de vânzare second hand din România și din afara țării, uneori funcționale, alteori necesitând revizie. Colecționari din comunități internaționale specializate le documentează, fotografiază și restaurează, recunoscând în ele un document tehnic al unei epoci.
Nu sunt ceasuri valoroase în sens financiar. Sunt valoroase în sens narativ: spun o poveste despre ce a încercat și ce nu a reușit să facă România în domeniul industriei de precizie, despre modul în care deciziile politice modelează produse de consum, și despre felul în care un brand poate supraviețui, fie și fragmentat și transformat, peste decenii.
Orex a fost singurul brand românesc de ceasuri de mână. A durat mai puțin de douăzeci de ani în producție activă. A pierdut un proces cu Rolex după ce câștigase la primele două instanțe. Și totuși, cineva a considerat că merită recuperat și readus în prezent. Acesta e, probabil, cel mai bun indicator al valorii lui reale.
Orex în colecțiile cititorilor
Mulțumim @romanianwatchguy pentru fotografiile din această galerie.